2:47 PM Poezii Noi |
BRAȚUL Tărându-mă spre cer, Am lunecat Și stânca atunci Mâna mi-a dat.
Ținându-mă o clipă, M-a tras în sus Și m-am pomenit Pe vârfu-i pus.
A încremenit – Și iar cu răceală… Pășesc zidurile Care-n vârf coboară.
Ajung sus, Arborez steagul pe munte, Privesc minunile De la înălțimi absolute.
Iar stânca caldă, Parcă-n piatră prefăcută, Cu mâna fierbinte De brat mă apucă.
NODURILE
Ține-o viață, o funie și-un vârf Drumul îl alegi care-ți convine, Dar nu uita că viața, muntele – ‘nalt grif Tot de funie se ține.
Făcând un pas în lături, călcând pe putrezime Funia lunecată ținându-te în nod S-a făcut deși mai apoi rușine I se făcu deodată că n-ai avut noroc.
Se prea poate sigur, deși cu greutate Să ai fără noduri funia în vârf Și-ajungând acolo privind în depărtare Zâmbind într-o poză s-auzi cuvântul: sfârrr!
Căci atunci orbit de-atâta fericire După atâta noroc dai de nenoroc Și-alunecă funia de pe munte-n vale: Scuză-mă, dar tu nu ai pe dânsa nod.
FULGUL DE PE
MUNTE Bunele și relele Din trecut Amintirile le smulg. Avalanșa de pe munte O pornește-un fulg.
În drumul său Zăpada Prin unduiri abrupte Zile lungi și veacuri Poate să astupe.
De pildă: Pe la brâu Creștea un castel Și după atâta trudă Lovesc pietrele-n el.
Se prea poate Castelul Să fi fost pustiu, Căci oamenii pe munte Lucrau zidul mijlociu.
O fi reușit ei să fugă? Ori în șanț să se astupe... Nu-ți doresc să fii Niciodată Fulgul de pe munte.
SOARELE BUNĂTĂȚII Atât de greu crește o piatră Un centimetru – mii de ani Și cât de ușor se sfarmă De pe munte dac-o dai.
Apoi ajunsă la poale Și cuprinsă de pământ Rară piatră-i cu-ncercare Să pornească în avânt.
Așa ajunsă bunătatea, Care-n drumul ei coboară Rar om, rar o face Peste munte să răsară. 31 decembrie 2013 |
|
|
| Total comentarii : 0 | |